De ce ajung copiii să locuiască cu mama, după divorț - Lacunele jurisprudenței românești în cazurile de separare

Procesele de divorț cu minori sunt, adesea, prilej de răzbunare pentru foștii soți, fiecare disputându-și custodia, domiciliul și influența asupra copiilor. Din experiența avocaților de dreptul familiei, aceste lupte nu fac decât să accentueze conflictele dintre foștii parteneri și să sape prăpăstii insurmontabile între părinți și copii.

Char dacă autoritatea părintească (custodia) poate fi exercitată la comun, domiciliul copilului după divorț nu poate fi stabilit decât la unul dintre părinți. În cazul proceselor de divorț din România, în 90% din cazuri minorii ajung să locuiască cu mamele lor, chiar dacă nu există vreun motiv întemeiat pentru excluderea taților de la revendicarea acestui drept.

Instanțele europene urmează o altă paradigmă, influențate de Rezoluția 2.079/2015 a Adunării Generale a Consiliului Europei. Documentul recomandă statelor membre să recunoască și să pună în valoare rolul tatălui în creșterea și dezvoltarea minorilor. Rezoluția introduce, așadar, termenul de reședință alternantă, care presupune ca un minor să locuiască, după divorț, la ambii părinți, în mod egal.

În România, această rezoluție are aplicare limitată, iar un avocat de dreptul familiei știe și de ce.

„Din perspectivă strict juridică, răspunsul este foarte simplu, rezoluția respectivă nu este altceva decât o simplă recomandare. Altfel spus, nefiind o normă internațională cu caracter obligatoriu, prevederile acesteia nu se aplică cu prioritate față de legea națională și, nefiind vorba de un tratat sau de o convenție ratificate de România, nici nu se poate considera că ar face parte din dreptul intern”, spune avocatul Adrian Amuza.

Specialistul subliniază faptul că legea română nu are reglementată instituția reședinței alternante, „statuând foarte clar că dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța stabilește locuința la unul dintre ei”. Adică locuința copilului este fie la domiciliul mamei, fie la cel al tatălui.

Avocatul spune că acest document european a apărut tocmai pentru că în majoritatea situațiilor, după divorț, copiilor li se stabilește locuința la mamă. „De ce la mamă? Este o altă discuție, cu mult mai amplă și mai interesantă”, spune specialistul.

Conform punctului 5.5 din Rezoluție, statele membre sunt sfătuite să reglementeze în legislația lor, în caz de separare a părinților, principiul de reședința alternantă, „limitând orice excepții doar la cazuri care implică abuzul sau neglijarea copilului ori violență domestică, iar timpul pe care copilul îl petrece cu fiecare părinte să fie ajustat în funcție de nevoile și interesele copilului”.

Reședința alternantă este unul dintre „planurile parentale” care ar trebui să-i preocupe pe cei doi foști parteneri și înseamnă găzduirea copilului, în mod egal, în locuința fiecăruia dintre ei. Însă, acest lucru presupune consens și urmărirea exclusivă a interesului copilului, lucruri rar obținute în urma unor divorțuri înlesnite de instanța de judecată. Conform avocaților, principiul reședinței alternante poate fi mai ușor aplicat de cuplurile care se despart pe cale amiabilă, la notar.

„Acest neajuns nu este totuși un impediment insurmontabil, pentru că mai există și o altă instituție importantă, cea a legăturilor personale dintre copil și părintele nerezident. Nimeni și nimic nu împiedică instanța să stabilească locuința la domiciliul unui părinte și, concomitent, să încuviințeze un program egal de legături personale. Și merită spus că există astfel de hotărâri judecătorești, chiar dacă foarte puține”, mai spune avocatul Adrian Amuza.