Ticurile la copii. Când să ne îngrijorăm 

Și apar întrebările: Ar trebui să îl vadă un medic? Ce cauzează acest lucru? Va avea acest tic pentru totdeauna?

Conform specialiștilor ticurile sunt foarte frecvente la copii, un copil din cinci are un tic și majoritatea ticurilor dispar de la sine în mai puțin de un an, de obicei chiar mai repede. 

De cele mai multe ori remarcăm clipitul în exces, scrânșnitul dinţilor, mişcări  ale mâinilor sau ochilor, tușit uscat fără a fi răcit, rosul unghiilor sau scărpitatul pe mâini sau în cap. Cu toate că poate părea ceva inofesiv - știind chiar din propria noastră experiență că așa cum apar, tot așa și dispar - în cazul micuților unele dintre ticuri pot anunţa probleme de comportament, cum sunt tulburările din spectrul autist.

Cele mai multe ticuri apar în primii ani de viaţă. Cauza apariției acestor ticuri este cunoscută, dar nu în totalitate. De obicei, ele se manifestă ca urmare a unor momente cu încărcătură emoțională mare. 

Acestea vin pe fondul unei descărcări emoționale deficitare. Fie că sunt supărați, stresați, îngrijorați sau pur și simplu nu li se oferă spațiul pentru a-și descărca emoțiile pe care le trăiesc, copiii ajung să înlocuiască această descărcare cu diverse ticuri. 

Dacă am vrea să înțelegem mult mai vizual fenomenul, l-aș putea descrie astfel: să ne imaginăm că avem o julitură la genunchi și cineva se grăbește să ne pună un plasture, fie pentru ca noi să nu mai fim speriați, fie pentru ca acea persoană să nu mai vadă julitura, pentru că îi este greu. Ce se întâmplă dacă face asta? Probabil, nedezinfectată, julitura nu se va vindeca, ci se va suprainfecta, se va agrava și va ”găsi” modalități să ne atragă atenția asupra ei: durere, roșeată, poate chiar febră. 

Tot așa și cu emoțiile! Dacă nu le lăsăm să se descarce și ne grăbim să le închidem, distrăgând atenția sau poate chiar interzicând copilului să se manifeste, pentru că ne este nouă greu să îl vedem plângând sau poate pentru că considerăm că îi este rău și lui, același fenomen se întâmplă. Emoția nedescărcată se acumulează, se agravează și ne ”atrage atenția” în diverse moduri - ticurile putând fi printre acestea.

Marea parte a ticurilor se remit de la sine şi nu devin permanente, însă atitudinea şi intervenţia părinţilor şi a celor din jur este extrem de importantă.

De cele mai multe ori, părinții consideră că ar trebui să îl atenționeze pe cel mic cu privire la acest tic. Din păcate, de cele mai multe ori, riscăm să agravăm situaţia. Copilul se va simți ”defect” și nu va știi că nu a fost independent de el apariția acestui tic. De cele mai multe ori, va încerca să se abțină ca să mulțumească părintele, fapt ce îi va crește fenomenul de reprimare a emoțiilor, iar frecvența ticurilor va crește, la final.

Corect ar fi să facem noi pace cu emoțiile noastre, să vedem ce anume îl determină pe copil să nu își descarce emoțiile și de ce noi sau cei din jurul lui nu îi permitem să facă asta. 

Ulterior, activitățile relaxante și cele care îl ajută pe micuț să își exprime emoțiile sunt cele mai de ajutor.

Ticurile se asociează cu tulburări grave cam într-o treime dintre cazuri. Ticurile sau stereotipiile comportamentale pot fi asociate cu tulburări de tipul autismului, tulburări anxioase, sindromul Tourette. Înainte să ne îngrijorăm de toate aceste lucruri pe care le citim sau le auzim, ar fi bine să verificăm cu un specialist, pentru a ne asigura despre ce este vorba. Ticurile sunt asociate cel mai des cu anumite cauze emoționale, mai mult decât cauzele de natură cognitivă.

• Provoacă durere sau disconfort,

• Împiedică realizarea activităților zilnice,

• Cauzează probleme emoționale sau sociale: jenă, agresiune fizică sau verbală, izolare,

• Sunt însoțite de stări sau comportamente îngrijorătoare:furia, depresia, sau auto-vătămarea.

Tratamentul nu este întotdeauna necesar dacă un tic este ușor și nu provoacă alte probleme. Se recomandă de obicei evitarea stresului sau a oboselii.

Dacă însă un tic afectează activitățile de zi cu zi, pot fi recomandate terapii care vizează reducerea frecvenței ticurilor.

• Terapia de inversare a obiceiurilor are ca scop învățarea unor mișcări intenționate care să „concureze” cu ticurile, înlocuindu-le. 

• Expunerea și prevenirea răspunsului are ca scop obișnuirea cu senzațiile neplăcute care sunt resimțite adesea chiar înainte de un tic și oprirea apariției ticului.

Există și medicamente care pot ajuta la reducerea ticurilor, dar sunt utilizate alături de terapiile psihologice sau după încercarea fără succes a acestor terapii.

Părinții ar trebui, de asemenea, să fie conștienți de impactul emoțional pe care aceste ticuri îl pot avea asupra stimei de sine a unui copil. Este important să te asiguri că cel mic se simte susținut și iubit.

Gabriela Maalouf este psiholog, primul specialist NLP Parenting din Romania care s-a specializat în programare neurolingvistică pentru copii și părinți, în Marea Britanie. Gabriela a creat o serie de ateliere atât de dezvoltare personală, cât și profesională pentru a-i ajuta pe cei ce vor să își atingă potențialul maxim.

Proiectul de suflet al Gabrielei rămâne Atelierul de Parenting “Ghidul Familiei Împlinite”, în cadrul căruia îi ajută pe părinti să aibă o comunicare cât mai frumoasă cu copilul lor. Combinând diverse teorii specifice, a lansat în Romania teoria Parentingului Personalizat, plecând de la practică si ajungând la teorie. De asemenea, atelierele pentru profesori vin să întregească cercul prin care le putem oferi copiilor de azi o lume mai bună mâine.

Foto articol:  https://www.freepik.com/