Adolescent în România – povești din liceu. Interviu Prințesa Urbana

Vara aceasta a început pe blog, dintr-o întâmplare, o campanie despre viața de adolescent în România. Scrisorile primite au adunat sute de comentarii și au stârnit reacții violente, dar au și pus degetul pe o rană deschisă în sufletele tinerilor. 

Am vrut să aflăm cum este adolescența prin poveștile celor care își iau inima în dinți și vorbesc despre problemele lor. 

Cum a pornit această “campanie”?

Totul a început cu un mesaj publicat pe unul dintre grupurile mele de părinți, Educație cu blândețe. O adolescentă de 13 ani a făcut acolo o postare în care povestea cum este la școală pentru ea, în ce fel băieții agresează fetele, cum profesorii nu intervin, cum părinții fac și ei ce pot. Mesajul ei pentru părinți era “educați-vă copiii să se respecte între ei, să știe ce este ok să facă și să accepte și ce nu”.  Mesaj era foarte sincer și scris foarte frumos, coerent, postat asumat cu nume și prenume.  

Unii părinți au reacționat foarte fain, alții, dimpotrivă, au început să o judece. 

Mi-a scris tatăl fetei și m-a rugat să șterg postarea, pentru că fata primește mesaje în privat, că, de fapt, nici nu trebuia să scrie acel mesaj. Am șters mesajul, bineînțeles, și apoi m-am gândit că foarte mulți părinți găsiseră util mesajul acela. Problema poate fusese că fata a devenit brusc ținta nemulțumirilor și sentimentelor de vinovăție ale celorlalți părinți. 

Discutând cu tatăl ei am decis că mesajul fetei este foarte important și valoros și să îl transmitem altfel, anonim, pe site. Am spus că nu modific nimic în el și moderez comentariile, am vorbit și cu fata și a fost de acord. Am publicat și așa a început totul. 

A doua zi am primit altă scrisoare, de la o tânără de 17 ani, care povestea ceva similar, apoi prin ea a trimis un coleg de-al ei, apoi mi-a scris un băiat, apoi o prietenă de-a lui. 

Câte scrisori ai primit până acum?

Sunt publicate aproape 20 și mai am în draft vreo 50. Și continuă să vină. 

Vin și mesaje de la părinți, mesaje de la tineri de 30 de ani care fie înțeleg ce au greșit și cumva încearcă să îi sfătuiască pe cei mai tineri să nu facă aceleași greșeli ca ei, fie își strigă durerea față de absența părinților. 

Sunt foarte mulți copii care cresc singuri, se întrețin singuri, care au crescut la bunici sau la unchi, care nu își cunosc părinții. Sunt și copii care trăiesc cu părinții lor în aceeași casă și nu își cunosc părinții. Și asta spune chiar un tânăr de 15-16 ani, nu vorbim de copii mici. 

Ții legătura cu ei?

Le scriu eu dacă sunt în situații mai dificile sau dacă simt acolo o anxietate sau o depresie. Le scriu la două zile să îi întreb ce mai fac, alții îmi scriu ei o dată pe zi. Sunt și tineri care mă sună, care îmi dau mesaje, care îmi trimit poze. Sunt foarte mulți care vor să vorbească între ei. “Poți să îmi dai adresa fetei care a scris textul acela, că aș vrea să îi scriu și eu”. Și o întreb și vorbesc între ei, se susțin, își trimit cărți. Lucrurile au crescut complet neașteptat. 

Eu nu am avut niciun alt gând decât acela de a oferi un spațiu de exprimare acestor copii, pentru că știu cât de mult mi-am dorit eu să fiu auzită, văzută, fără să fiu judecată și urmărită  pentru ceea ce spun. 

În poveștile acestea există hărțuire, avorturi, frivolitate, aroganță, ignorare, dar și adolescenți care încearcă să rămână pe linia de plutire și să răzbească în această lume dificilă. Care poveste te-a șocat cel mai tare?

Lucrurile acestea, alcool, tutun, sex prematur, cumva le-am trăit și noi. Dar Internetul grăbește foarte mult lucrurile. Poate nu eram chiar atât de relaxați în a ne agresa unii pe ceilalți, pentru că am crescut împreună, eram colegi de bloc, de cartier. Pe vremea mea și în liceul din Piatra Neamț unde am învățat eu, nu am trăit  lucruri dintr-acestea. Bineînțeles că mai erau priviri aruncate sau glume de prost gust, dar să mă înghesuie cineva la școală, asta nu mi s-a întâmplat. 

Cred că cel mai dureros lucru mi se pare ruptura între părinți și copii, pe care eu o văd, o citesc în foarte multe dintre poveștile lor. Indiferent de mediul din care provin, dacă stau împreună sau nu, cumva din aproape toate mesajele reiese lucrul acesta: “mama și tata nu mă văd, nu mă înțeleg”. Cu o singură excepție, în toate scrisorile acestea, în care copiii au vorbit despre relația cu părinții lor, reiese speranța că relația se poate repara. Deci cumva este un strigăt de “mă vezi și pe mine?”, „uite ce am ajuns să fac, scriu la bloguri”.

Eu îi întreb ce s-a întâmplat după articol. Răspunsurile sunt: l-am citit la dirigenție, l-am trimis mamei anonim de pe altă adresă, tata l-a printat și l-a pus pe frigider. Sunt lucruri pe care copiii le spuseseră și înainte părinților, dar aceștia reacționaseră la ele cu: te mai văicărești mult, așa este tinerețea, lasă-mă cu prostiile, sigur ai făcut tu ceva (apropos de fetele care sunt abuzate). Și deodată au loc dialoguri “asta ți se întâmplă și ție la școală? Da, mamă, păi ți-am spus de zeci de ori. Nu am știut că vorbești serios.” Doar pentru că este publicat undeva și te uiți și la celelalte comentarii și vezi că și alții au aceleași probleme.

Cel mai tare îi supără când apar comentarii în care se spune că textul este inventat. Pentru ei este o invalidare, ei recunosc ce scrie acolo, iar când vine un adult și spune că nu este adevărat, este ca și cum acesta neagă tot ce sunt și ce spun. Chestia aceasta îi înfurie mai mult decât orice altceva și reacționează și comentează. La început era unul singur, acum scriu și 20, se luptă pentru realitatea lor.

Pe de altă parte, ei sunt oamenii care fac ceva, restul își văd de pătrățica lor și așteaptă să treacă. Cumva îi respect pentru asta și încerc să îi fac pe adulți să înțeleagă, să schimbe un pic perspectiva și să accepte și realitatea aceasta, care părinților lor li se pare neadevărată. 

Unde crezi că greșesc părinții?

Nu vreau să judec și să învinovățesc pe nimeni. Copiii aceștia, care sunt acum adolescenți, au crescut în perioada în care a fost criza din 2008. Oamenii munceam foarte mult, mulți erau plecați în străinătate și cred că au crescut foarte mult prin grădinițe cu program prelungit, afterschcool–uri, cu bunicii. Cred ca le-a lipsit timpul cu părintele. 

Mai văd și problema pe care ne-o provoacă tehnologia. Uneori avem timp, dar nu avem chef. Vrem să stăm cu telefonul în mână, ca leguma și să ne spălăm creierii. Dar copilul este acolo lângă noi. Știu asta pentru că mi se întâmplă și mie: “Hai, mami, să ne jucam. Nu pot acum. Lasă-mă!” 

Cumva ne-am alienat și mai mult. Iar ei s-au refugiat în ceea ce noi nu am avut: internet, jocuri video, tot felul de substanțe care nu se găseau pe vremea noastră, ca să se simtă acceptați, să uite ca relațiile se destramă. Iar adulții nu își dau seama, asta este impresia mea. 

Vor exista continuări ale poveștilor?

Foarte mulți nu mai vor să scrie o continuare. Îi marchează foarte puternic sutele de comentarii legate de viețile lor. Este foarte greu de dus totul. Țin legătura cu majoritatea, dar când i-am invitat să revină cu un text, până acum niciunul nu a zis DA. Iar eu chiar nu vreau să le fac rău. Majoritatea oricum se descurcă greu, nu îmi doresc să mai pun și presiunea asta.

Ce ar trebui să facă profesorii?

Eu aș face ce trebuie să facă profesorii: educație. Aș găsi o cale prin care să le explic copiilor de ambele genuri ce se întâmplă cu celălalt gen și aș avea discuții inclusiv despre ființa umană,  despre nevoi, despre emoții și consimțământ. Lucruri care nu au legătură cu educația sexuală, au legătură cu educația despre lume. 

E clar că acești copii nu au primit acasă aceste lucruri, iar tu ca profesor poți să zici “du-te acasă la părinți să te educe” sau poți să zici “ești aici cu mine 7 ore pe zi, pot eu să te ajut”. 

Pot face jocuri, bilețele anonime, să scrie și fetele și băieții ce îi sperie la ceilalți sau ce și-ar dori de la ceilalți și apoi să le citească anonim, să  vorbească despre ele. Pot aduce oameni să le vorbească, pot să le recomande cărți, ateliere despre emoții, pot face o grămadă de lucruri.  

Cum crezi că vor fi copiii tăi când vor ajunge la adolescență? 

Primii 8 ani și jumătate din cariera mea de mamă au trecut foarte repede, așa că sunt sigură că și următorii vor trece la fel. Mai ales că trăim vremuri interesante, nu avem timp să ne plictisim. Eu încerc să construiesc o relație apropiată cu micuții mei și îmi doresc foarte mult ca orice ar fi, să știe că eu sunt aici, că îmi pot spune orice. Să știe că și atunci când sunt supărată și dezamăgită poate, iubirea mea pentru ei este acolo. Mă gândesc cum eram eu adolescentă și ce mi-aș fi dorit eu atunci. Îmi este clar că îmi doream independență și încredere. Eu nu am beneficiat de încredere din partea mamei, care m-a ținut din scurt și bineînțeles că am făcut o grămadă de prostii pe ascuns. 

Îmi doresc să învăț să îi las să se desprindă în ritmul lor. 

Deja observ că vor să vină singuri de la colț până acasă, să traverseze singuri,  să nu îi mai duc cu mașina la școală. Îmi spun “te rog să nu te uiți după mine, să nu mă urmărești”, le promit și mă țin de cuvânt. Încerc să îmi văd de treaba mea și să am încredere că știu ce au de făcut. 

Este greu, dar dacă o faci treptat...

Tu ce relație ai cu copilul tău?

Foto: https://www.freepik.com/