Autismul virtual – pericolul din ecrane

Auzim tot mai des despre modul în care îi afectează pe cei mici orele petrecute la tabletă sau pe telefon, implicațiile pe termen lung ale consumului de ecrane. Vorbim despre un fenomen îngrijorător în ultimii ani. Marius Zamfir, psiholog clinician, a fost primul care a identificat și a realizat primele studii legate de acest fenomen, pe care l-a numit autism virtual. 

Ce este autismul virtual?

Simptomele sunt aproape identice ca în cazul autismului clasic. Autismul nu este o boală, iar clinicienii și medicii neuropsihiatrii evaluează prin observație clinică și înregistrează anumite comportamente. După manualele de diagnosticare, dacă copilul întrunește o sumă de comportamente poți pune diagnosticul de tulburare de spectru autist. Manualul american după care sunt făcute majoritatea instrumentelor de diagnosticare medicale însumează 12 comportamente de diagnostic. Dacă un copil întrunește minim 6 dintre ele, se poate pune diagnosticul de tulburare de spectru autist. În majoritatea cazurilor, copiii cu autism virtual întrunesc toate elementele pentru a putea pune diagnosticul de tulburare de spectru autist.

Virtual are însă două conotații: o dată de fals, ceva care există doar într-un anumit fel și pe de altă parte virtual vine și de la mediul acesta virtual (televizor, telefon mobil, tabletă, tot ce conține un ecran). 

Marius Zamfir: “Autismul virtual apare tot din cauza lipsei de neuroconectivitate, dar de data aceasta cauza este expunerea excesivă la ecrane digitale.”

Cum se face diferența între autismul clasic și cel virtual?

Eliminăm cauza și începem procesul de recuperare. Observăm ritmul de recuperare și ne dăm seama dacă a fost vorba de autism clasic sau virtual. 

Autismul este, de fapt, o tulburare de neuroconectivitate. Din anumite cauze nu se creează cum trebuie rețelele neuronale la nivelul creierului, ori se creează prea puține ori prea multe pe anumite arii și atunci copilul are anumite disfuncționalități. 

În ambele situații, și în autismul clasic și în cel virtual, există această lipsă de neuroconectivitate. Numai că în cel clasic sunt niste mecanisme defecte pe tot ce înseamnă procesul de creare a sinapselor. Cauza autismului nu s-a descoperit, dar eu cred că este vorba de mai multe cauze, nu doar de una singură. Autismul virtual apare tot din cauza lipsei de neuroconectivitate, dar de data aceasta cauza este expunerea excesivă la ecrane digitale. 

Care sunt semnele care să ne dea de gândit?

1. Copilul nu răspunde la propriul nume.

2. Copilul nu arată cu degetul.

3. Copilul nu are interacțiune socială, nu își vede și nu își aude părinții.

4. Copilul nu înțelege limbajul simplu.

5. Copilul are comportamente stereotipe și repetitive. (învârte ore întregi un pix, deschide și închide uși, învârte roțile mașinuțelor, aliniază obiecte)

6. Copilul nu are joc simbolic, nu are dezvoltate imaginația și creativitatea.

Nefiind stimulat, creierul își găsește modalități de a obține serotonină și dopamină și apar stereotipiile. Creierul descarcă hormonii plăcerii de două sau de trei ori mai mult în timpul acestor acțiuni decât în timpul unui contact sexual. Copilul intră astfel într-o buclă în care nu se mai poate dezvolta. 

“Decât să ții un bebeluș în fața ecranului, mai bine îl închizi într-un beci, într-o cameră întunecoasă, pentru că măcar acolo mai pipăie, mai aude, mai simte, mai miroase.”

Află cu ajutorul calculatorului de greutate care este greutatea ta ideală

Cum îi afectează pe copiii consumul excesiv de ecrane?

La naștere creierul copilului are 330 g și în primii doi ani își tripleaza dimensiunea. Nu pentru că ar crește neuroni noi, pentru că bebelușul la naștere are aproape același număr de neuroni pe care îl are și un adult. Creierul își mărește dimensiunea pentru că încep să se creeze rețelele neuronale, sinapsele. Un singur neuron creează și până la 40.000 de sinapse. Prin stimulare, dar dacă copilul nu este stimulat, nu se dezvoltă. 

Copilul este programat genetic să fie social și sociabil. Trebuie să fie stimulat, așa se activează mecanismele de producere a hormonilor plăcerii,  pe interacțiune socială. Dacă primește plăcere de acolo, copilul normal că mai caută interacțiune. Dar dacă copilul caută interacțiune socială și mama este cu ochii în calculator, copilul nu mai primește plăcere și încearcă să își găsească un altfel de comportament.

Copilul care nu este stimulat, nu primește informații senzoriale. Perioada 0-2 ani este perioada de dezvoltare senzorio-motorie, deci copilul își dezvoltă rețele neuronale prin senzații și prin motricitate. În timp ce un copil stă în fața unui ecran nu se mai mișcă, iar motricitatea dezvoltă undeva la jumătate din sistemul neurologic în primii ani de viață. 

Copilul primește doar informații vizuale și auditive. Percepția vizuală și cea auditivă necesită existența interacțiunii cu un obiectul direct. Copilul nu poate învăța de la televizor că pisica face miau, trebuie să vadă pisica, să o tragă de coadă, să facă legătura de cauzalitate cu celelalte senzații. 

Percepția vizuală necesită existența cel puțin a reprezentării, dar vorbim de analiză, de planificare, de organizare. Noi ne uităm la un film și în același timp facem posibile scenarii în cap, legate de personaje și acțiune. Dar copilul nu are nici măcar prima etapă a gândirii, care se numește reprezentare. Reprezentarea înseamnă că dacă eu o am o cană în mână și o ascund la spate, persoana din fața mea știe că acea cană este acolo. Chiar dacă nu o mai vede, își dă seama că ea este acolo. Copilul se uită la Tom și Jerry și dacă  Tom se ascunde după copac, pentru el a dispărut, nu mai există. Nu are capacitatea de a gândi “s-a ascuns după copac” și să facă în cap un mini scenariu. 

Pur și simplu se uită în gol!

Virgiliu Gheorghe, un cercetător care a scris foarte mult despre impactul televizorului asupra creierului uman, spune că decât să ții un bebeluș în fața ecranului, mai bine îl închizi într-un beci, într-o cameră întunecoasă, pentru că măcar acolo mai pipăie, mai aude, mai simte, mai miroase. 

Ce se întâmplă când cei mici privesc foarte mult la ecrane?

Creierul se învață să primească informația în acest mod: sunt 24 cadre pe secundă, plăcere neurologică, pentru că în timp ce vizionăm se descarcă substanțe asemănătoare opiaceelor (heroină, morfină, codeină, adică droguri relaxante) și, ceea ce este și mai grav, primește aceste droguri fără să depună niciun efort. Deci copilul primește informație la o viteză foarte mare, trăiește plăcere neurologică, fără niciun efort. 

Și apoi acest copil ajunge la grădiniță. Doamna educatoare nu este interesantă pentru că se mișcă lent, nu cu 24 cadre pe secundă, cum este el obișnuit. Și doamna aceasta neinteresantă mai are și tupeul să îi ceară să fie atent. Iar atenția este un proces care presupune efort, deci pe lângă că nu este interesantă, nu oferă nicio recompensă, îi cere și să depună efort.

Și atunci vorbim despre copii cu lipsă de motivație, copii cu abulie, copii fără voință. Un astfel de copil, chiar dacă își dorește foarte mult ceva, dacă îl pui să facă un lucru pe care cu siguranță știe să îl facă pentru a primi acel lucru, renunță. Nu depune efort și renunță să primească bunul acela pe care și-l dorește. Și atunci depinzi doar de starea lui, de cheful lui. Ei ajung să nu mai aibă motivații intrinseci, pentru că primesc informația la un alt nivel, iar viața reală este prea lentă.  

Marius Zamfir: “Până într-un an și jumătate, copilul ar trebui să nu stea absolut deloc în fața ecranelor.”

De la ce vârstă putem introduce ecranele în rutina copilului?

În Europa există recomandări ale Organizației Mondiale a Sănătății conform cărora până la 5 ani copilul poate sta maxim o oră în fața ecranului. Dar Academia de Pediatrie Americană și cea canadiană au realizat 49 de studii și pe baza lor au făcut recomandări legate de consumul de ecrane. 

• Până într-un an și jumătate, copilul nu ar trebui să stea absolut deloc în fața ecranelor.

• De la un an și jumătate până la 2 ani, maxim o jumătate de oră, dar numai cu un adult în preajmă, care să îi explice tot timpul ce vede. 

• Între 2 și 6 ani maxim o oră.  

• Între 6 și 12 ani maxim 2 ore, dar să fie verificat neapărat conținutul, să nu fie violent sau licențios.  

A crescut numărul copiilor cu această formă de autism?

Între 2012 și 2017 am realizat un studiu și am observat triplarea numărului de copii cu autism care au petrecut 4-5 ore zilnic în fața ecranelor. În 2012, 37% dintre acești copii stăteau în față device-urilor, iar numărul a ajuns la 97% în 2017. M-am întrebat de ce? Am descoperit că în 2012 au apărut tabletele la preț accesibil, dispozitivele cu sistem Android și tehnologia 4G. De la existența unui ecran fix în case, am ajuns să avem acces foarte ușor la ecrane, iar timpul petrecut în fața lor a crescut.  

Însă nu toți copiii care stau la ecrane vor dobândi autism vitural. E clar că există și niște predispoziții genetice. 

Cum se tratează autismul virtual?

În primul rând eliminăm cauza. TECE, Metoda  de Eliminare a Efectelor Consumului de Ecrane are o eficiență foarte mare pentru că implicăm părinții. 

Copilul a ajuns în această stare din cauza sistemului în care a crescut. Dacă nu schimbăm sistemul, pot exista îmbunătățiri, dar nu atât de rapide. În momentul în care implicam familia și părinții  înțeleg principiile terapeutice, evoluția copilului  se realizează foarte bine. 

La copiii peste 2 ani avem nevoie de cel putin un an de terapie, 2 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. În autismul clasic vorbim de 6-8 ore pe zi. 

Studiul a concluzionat că acești copii cu autism virtual se recuperează de 4-5 ori mai rapid. Cu terapie mai puțin,ă obținem rezultate cu 30-50% mai bune decât în autismul clasic. Așa ne dăm seama dacă a fost sau nu autism virtual. 

De multe ori există o combinație între cele două: a stat și la televizor, dar a avut și ceva acolo, dar nu foarte grav.

Se bat cap în cap recomandările specialiștilor cu școala online?

Dacă tragem o linie, vedem că din școală am rămas cu 5-10% din informații, dar am rămas cu relațiile, cu dezvoltarea personală a noastră ca oameni. 

Pe termen scurt școala online nu ar fi o problemă, problema este pe termen lung. 

Depinde și de tipologia copilului. Pentru cei care stăteau și înainte închiși în casă, pe calculator este o bucurie că nu trebuie să se întâlnească fizic cu colegii, pentru că nu prea fac față relațiilor. 

Dar marea parte a copiilor sunt afectați de tot ce înseamnă lipsa de relații sociale. 

Aici vedeți povestea recuperării unui copil de un an și 8 luni care stătea și 10 ore în fața ecranelor. 

Marius Zamfir este psiholog clinician, membru fondator al Asociației pentru Sănatate Mintală a Copilului „Sfântul Serafim de Sarov”. Este membru al Colegiului Psihologilor din România din anul 2011. 

Foto articol: https://pixabay.com/